Home Life & Style Istorie Istoria, aşa cum a fost… CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

Istoria, aşa cum a fost… CONSTANTIN BRÂNCOVEANU

26 min read
0
0
162

Ziua în care se cinsteşte numele sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena este şi ziua numelui aceluia dintre voievozii noştri care, prin adînca sa credinţă şi, mai ales, prin moartea de martir pe care a suferit-o, poate fi aşezat între sfinţii acestui neam: voievodul Constantin Brâncoveanu.

Tragedia care a încheiat o viaţă şi o domnie strălucită n-are pereche în trecutul nostru; de asemenea, fără pereche este preţuirea pe care el a arătat-o culturii. Spiritul românesc ajunge, în vremea lui, la forme de manifestare noi şi alese; este epoca de înflorire a artei, a istoriografiei, a literaturii religioase româneşti. Dacă ţinem seama şi de priceperea politică a lui Constantin Brâncoveanu, atunci ne dăm uşor seama cît de complexă şi de puternică a fost personalitatea acestui voievod. Dibaci cîrmuitor, ştiind să ferească ţara de pustiirile războiului, credincios fervent, înălţînd spre slava Celui de Sus nenumărate lăcaşuri, rafinat intelectual şi om cu gusturi alese, el este una dintre personalităţile cele mai puternice pe care le-a dat neamul nostru.

Constantin Brâncoveanu n-a dorit domnia. Era mare logofăt, deci unul dintre cei mai înalţi dregători ai ţării, avea o avere imensă şi trăia liniştit, în mijlocul numeroasei sale familii, atunci cînd, după moartea lui Şerban Cantacuzino, au sosit la el boierii, ca să-i ofere tronul. Cronica ţării ne arată cum s-au petrecut lucrurile: „Logofete, – i-au spus boierii – noi cu toţii pohtim să ne fii domn”. Brâncoveanu zise: „Dar ce aş vrea eu cu domnia? De vreme ce eu ca un domn sînt la casa mea, nu-mi trebuie să fiu!”. Iar ei ziseră: „Ne rugăm, nu lăsa ţara, să intre alţi oameni, sau răi sau nebuni, să o strice, ci fii!”. Şi-l luară de mîini, şi-l împingeau de spate şi, acolo fiind şi un capegiu împărătesc pentru trebi împărăteşti, îl duseră şi pe el la Mitropolie, şi duseră caftan la capegi başa al împăratului de l-au îmbrăcat cu caftan şi intrară în biserică de au citit molitvele de domnie şi au mers de i-au sărutat mîna zicîndu-i: „Mulţi ani!”.

Momentul în care Brâncoveanu se urcă pe tron e unul din cele mai critice, sub raportul politicii externe. Războiul dintre austrieci şi turci – un război lung care, început în 1683 prin asediul Vienei, va dura pînă în 1699 – se poartă în apropierea hotarelor ţării. Creştinii cer cooperarea Munteniei, ţară bogată şi cu o poziţie strategică de prim ordin; ei sînt cu atît mai îndemnaţi s-o ceară, cu cît predecesorul lui Brâncoveanu, Şerban Cantacuzino, începuse – în secret – tratative în acest sens, tratative care urmau să ducă la încheierea unui act solemn; o numeroasă delegaţie de boieri plecase chiar la Viena, în vederea semnării.

Turcii, pe de altă parte, ca suzerani ai ţării, cer o cooperare activă şi loială; ei vor provizii, mijloace de transport, salahori şi ştiri cu privire la forţele şi mişcările inamicului. Strîns între aceste două forţe antagoniste, Brâncoveanu are o situaţie foarte grea şi delicată. În fundul sufletului, el este de partea creştinilor, a austriecilor: îl împing spre ei şi comunitatea de credinţă, şi sentimentul său de mîndrie, care îl făceau să suporte greu situaţia subalternă faţă de meghistanii turci. Dar o manifestare pe faţă, hotărîtă, ar însemna imediata ocupare a ţării de către armatele sultanului; ar însemna arderea şi prădarea tîrgurilor şi a satelor, populaţia fiind socotită haină; ar însemna, într-un cuvînt, ruina ţării.

Iar Brâncoveanu, ca Domn, are, în primul rînd, datoria să vegheze asupra vieţii, averii şi onoarei supuşilor săi. Aşteptînd, deci, o vreme mai potrivită pentru realizarea dorinţelor sale personale, el adoptă atitudinea care convine mai bine intereselor ţării: nu semnează tratatul negociat de Şerban Cantacuzino, folosindu-se de clauza care prevedea că aplicarea celor cuvenite se va face numai atunci – citez – „cînd obştescul vrăjmaş deajuns va fi înfrînt şi ne vom încredinţa că este într-atît de ruşinat, încît să nu mai poată mai departe prăpădi şi pustii cu totul aceste mult asuprite ţări”.

În acelaşi timp, însă, el are, faţă de imperiali, o atitudine înţelegătoare, le face servicii, le procură informaţii. Caută, cu alte cuvinte, să ducă o politică de echilibru care, ţinînd seamă, în primul rînd, de realităţile şi interesele româneşti, să nu prejudicieze asupra posibilităţilor viitorului. Aceeaşi grijă pentru interesele ţării explică şi participarea sa la campania din anul 1690, în Ardeal, cînd, împreună cu tătarii, obţine biruinţa de la Zărneşti. Acoperit, astfel, în ochii turcilor, el caută să reia acum politica de apropiere faţă de imperiali. Relaţiile cu aceştia merg îmbunătăţindu-se: el le procură ştiri asupra situaţiei de la turci; le trimite, cînd poate, şi provizii.

La rîndul lor, imperialii, recunoscînd aceste servicii, îi dau, la 30 ianuarie 1695, titlul de „Principe al Imperiului”; încă mai dinainte, de pe cînd era boier, Brâncoveanu obţinuse atît cetăţenia transilvană cît şi titlul de conte. Toate acestea urmau să-i servească mai ales în eventualitatea unui refugiu în Ardeal, sau în Austria, refugiu pe care domnul, trăind în continuă grijă şi teamă de turci, a căutat să şi-l pregătească din vreme. Aşa se explică şi moşiile pe care Brâncoveanu şi le cumpără peste munţi, precum şi depozitele de bani pe care şi le face la Veneţia. Luase toate măsurile ca să-şi asigure viaţa în cazul că va trebui să părăsească tronul şi ţara; n-a putut, însă, scăpa de tragica soartă care-l pîndea.

Politica de stăruitoare apărare a intereselor româneşti – exclusiv româneşti – se vădeşte şi cu prilejul războiului din 1711, dintre ruşi şi turci. Armatele celor dintîi, conduse de ţarul Petru cel Mare, trec în Moldova, unde Dimitrie Cantemir li se alătură numaidecît. Brâncoveanu, solicitat şi el, stă în rezervă: era prima expediţie a ruşilor în părţile noastre; rezultatul nu se putea prevedea cu certitudine, deşi succesele de pînă atunci ale ţarului, în special biruinţa de la Pultava asupra unui mare conducător de oşti, cum era Carol al Xll-lea, regele Suediei, îndreptăţeau toate speranţele.

De aceea, prudent, domnul îşi aşează tabăra într-un punct bine ales, „în gura Urlaţilor”, la Albeşti, de unde putea, eventual, să apuce şi spre Ardeal, apoi, se întoarce la Tîrgovişte, hotărît, cum arată cronica, „să păzească ţara fără primejdie, de către amîndouă părţile, adică şi de către turci şi de către muscali”. Se întîmplă, însă, că un boier al său, care-i era şi rudă, spătarul Toma Cantacuzino, trecu, fără ordin, cu o parte din călărime, la ruşi şi îi ajută să cucerească Brăila.

Cu tot acest succes iniţial, războiul sfîrşi rău pentru ţar : înconjurat de forţe superioare, lipsit de provizii, după o luptă de cîteva zile, la Stălineşti, Petru cel Mare trebui să ceară pacea şi fu bucuros s-o obţină. Turcii începură, din acest moment, să-l bănuiască pe domn de necredinţă; nu-şi puteau închipui că spătarul Toma Cantacuzino ar fi putut pleca dacă nu fără voia, măcar fără ştirea lui Brâncoveanu. Se adăugară apoi intrigile duşmanilor şi, printre aceştia, erau – din nefericire – boieri din apropierea tronului, mai mult chiar, rude de-ale sale, ca stolnicul Constantin Cantacuzino.

Acesta, frate cu fostul domn Şerban Cantacuzino, avînd el însuşi un fiu, Ştefan, pe care l-ar fi vrut pe tron, dispunînd, apoi, de numeroase şi însemnate legături atît la Poartă, cît şi în Ardeal, vedea cu părere de rău cum, prin întărirea casei nepotului său Brâncoveanu, se îndepărtează tot mai mult posibilitatea realizării dorinţei sale. Adăugă, deci, şi el cuvîntul său, şi turcii se hotărîră să-l mazilească pe domn, considerat ca „hain”. La 14 aprilie 1714, în preajma Paştilor, sosea la Bucureşti un trimis al Sultanului, capugi başa Mustafa Aga.

Domnul, nebănuind nimic, îl primi a doua zi în Divan, cînd, deodată, văzu că i se pune pe umăr năframa de mătase neagră a maziliei. O împotrivire nici nu se încercă măcar; boierii şi orăşenii, ameninţaţi că vor năvăli tătarii, nu se mişcară. Peste alte două zile, era numit domn Ştefan Cantacuzino, feciorul stolnicului; scopul urmărit de acesta din urmă se împlini deci. Mazilitul, însoţit de întreaga sa familie, porni spre Stambul; aci, el fu închis la Edicule, vestita ,,Închisoare a Celor Şapte Turnuri”. Urmă, după un nenorocit obicei, tortura, spre a-1 face să declare întreaga avere. Banii, giuvaerurile, hainele şi lucrurile de preţ fură confiscate şi vîndute la mezat. Într-o casetă a soţiei domnitorului se găsiră podoabe de o jumătate milion de taleri – o sumă uriaşă pentru acea vreme – precum şi un inel „cum nu se mai văzuse altul la Poartă”.

Zdrobit de chinuri, nenorocitul dădu şi înscrisul celor 400.000 de lei pe care-i avea depuşi la Veneţia. Părea că lucrurile se vor opri aci; Brâncoveanu ar fi scris chiar în Ardeal să i se păstreze neatinse bunurile de acolo, şi avea nădejde că va fi eliberat. Pîrile duşmanilor, însă, fură mai puternice. Se hotărî, deci, pieirea „hainului” – cît de nedrept sună acest cuvînt! -, a celor 4 feciori şi a devotatului său boier Ianache Văcărescu. În ziua de 15 august, de Sf. Maria, exact cînd împlinise 60 de ani, voievodul fu pornit, cu toţi ai săi, în picioarele goale şi în cămăşi, la locul de osîndă. În prezenţa Sultanului, a vizirului, a corpului diplomatic străin, avu loc execuţia: întîi căzu capul lui Văcărescu, apoi, pe rînd, capetele celor 4 feciori, la urmă, după ce văzuse toată grozăvia, capul lui Brâncoveanu însuşi. Trupurile fură expuse pînă seara, la Poarta cea Mare a Seraiului, apoi, aruncate în Bosfor.

De aici le luară cîţiva creştini şi le îngropară la mînăstirea de pe Insula Chalke, din Marea Marmara. Mai tîrziu, rămăşiţele pămînteşti ale voievodului fură aduse în ţară şi îngropate în Biserica Sf. Gheorghe Nou, din Bucureşti, ctitoria sa. Deasupra mormîntului, nefericita soţie şi mamă, Doamna Marica, aşeză o candelă de argint cu următoarea inscripţie: „Această candelă ce s-au dat la Sfeti Gheorghe cel Nou luminează unde odihnesc oasele fericitului Domn Io Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Măriei Sale Maria, care şi Măria Sa nădăjduiaşte în Domnul iarăşi aicea să i se odihnească oasele; Iulie în 12 zile leat 7228″, adică, de la Christos, 1720.

Astfel a căzut Constantin Brâncoveanu, voievodul drept-credincios şi cel care a pus mai presus de sine interesele permanente ale ţării şi poporului său. A căzut el, ţara s-a păstrat însă, şi, mulţumită lui, înfrumuseţată, sporită ca bogăţie şi ca prestigiu intelectual şi artistic. Pretutindeni stau mărturie lăcaşurile înălţate sau reparate de el atît în cuprinsul hotarelor, cît şi afara lor; unele, precum Hurezul, sînt adevărate monumente de artă, ilustrînd prin proporţiile lor fericite, prin eleganţa liniilor, prin motivele ornamentale întrebuinţate, stilul, care în arhitectura noastră se şi numeşte, de aceea, „stilul brîncovenesc”. N-a uitat nici lăcaşurile celelalte, laice. Încă de la începutul domniei, el repară şi măreşte Curtea din Bucureşti, amenajînd şi grădinile ei ce se întindeau pe o distanţă de 800 de metri, pînă la malul Dîmboviţei.

Urmează repararea Curţii Domneşti din Tîrgovişte, locul de reşedinţă preferat al lui Matei Basarab. Caracteristice, însă, pentru felul de construcţie al vremii, sînt palatele pe care Brâncoveanu şi le ridică pe moşiile sale, la Potlogi şi la Mogoşoaia. Nu prea mari, avînd două rînduri, dintre care cel de jos, mai scund, era destinat serviciului, cu foişoare împodobite cu stîlpi frumos sculptaţi – aceste aşezări ne arată gradul de eleganţă şi de rafinament la care ajunsese viaţa curţii muntene în Epoca lui Brâncoveanu.

Strălucirea artistică era egalată de cea intelectuală. În această vreme apar în ţară zeci de cărţi, nu numai bisericeşti, dar şi de alta natură, nu numai pentru nevoile noastre, dar şi pentru lumea greacă şi orientală, unele tipărite cu caractere arabe. La un moment dat, în 1701, funcţionează, simultan, 3 tipografii: la Bucureşti, la Snagov şi la Buzău. Domnul e inconjurat de cărturari, clerici şi mireni; i se dedică numeroase lucrări; numărul şcolilor sporeşte, o vie activitate spirituală domneşte în timpul stăpînirii lui.

Gospodar, credincios, iubitor de artă şi de cultură, Constantin Brâncoveanu este una din figurile cele mai de seamă ale trecutului nostru. El simbolizează epoca de strălucire a spiritului românesc. Iar sfîrşitul său tragic, suportat cu tărie de suflet adevărat creştinească, adaugă chipului său aureola de martir.

CONSTANTIN C. GIURESCU

(Conferinţă ţinută la Radio, în ziua de 21 mai 1941)

Load More Related Articles
Load More By Redactor
Load More In Istorie

Leave a Reply

Your email address will not be published.

Check Also

Amintiri despre Eminescu

Într-o serie de articole publicate în numerele 73 -83 ale „Tribunei”, sub titlul: „Eminesc…